SA NU FIM NAIVI, OLTCHIM RAMANE MAI DEPARTE UN COSMAR! - ZIARE.COM

Share this
Luni, 24/09/2012

Sunt intrebat obsesiv de ce sunt intr-atat de categoric in sustinerile mele, cand afirm ca privatizarea Oltchim se va inchide, fara plata pretului, constituind mai departe un cosmar pentru autoritatile statului.

Ma bazez pe o analiza pe cale de logica. Fara sa intru in amanunte tehnice, pentru o buna intelegere, as face o paralela: inchipuiti-va ca un transport agabaritic, pe un trailer, cu o inaltime de 10 m, trebuie sa treaca, in drumul lui, peste cateva zile, printr-un tunel cu o inaltime de 7 m.

Chiar daca unii nu reusesc sa realizeze astazi imposibilitatea trecerii, cu oarece viziune si informatii despre drum si tunel, iti poti da seama ca acest lucru nu se va petrece, transportul urmand sa fie blocat la intrarea in tunel si probabil sa faca si cale intoarsa, pentru o noua revenire, in conditii de pregatire corespunzatoare.

Asa si cu pretul de 45 milioane de euro ofertat pentru actiunile Oltchim. Cum putem crede ca cineva poate achita o astfel de suma, foarte mare in acceptiunea mea, numai si numai pentru a se pune intr-o situatie extrem de periculoasa si in fapt imposibila si anume de a plati pentru a prelua sarcina unei datorii gigant de 705 milioane de euro, care la prima cerere de intrare a combinatului in insolventa aspira respectiva suma de 45 milioane de euro, ca si cum nu ar fi fost.

Dupa cum se stie, cele 45 milioane de euro reprezinta pretul ofertat pentru actiuni, iar actionarul unei companii este ultima persoana, in ordinea legala, care se indestuleaza in procedura de insolventa, adica nu se mai alege cu nimic.

A achita cele 45 de milioane de euro, in conditiile date, semnifica a incerca sa patrunzi in tunelul cu inaltime de 7 m cu transportul agabaritic cu inaltimea de 10 m. Adica imposibil!

Odata inchisa procedura de privatizare, probabil intr-un interval de 10 zile, se va putea trece la o abordare inteligenta a procesului, pentru care exista mai multe modalitati, intre care administrarea judiciara, pe model Hidroelectrica, despre care am mai vorbit si o alta, extrem de interesanta si cu rata mare de reusita.

Am sa prezint in cele ce urmeaza cea de-a doua optiune.

Din totalul datoriilor Oltchim de 705 milioane de euro, astazi, pentru ca acestea cresc cam cu 200 mii euro pe zi, 400 de milioane apartin statului, prin AVAS si Electrica. Exista o formula de anulare a acestor datorii, sub forma ajutorului de stat legal, aprobabil de catre Comisia Europeana, conditionat de investitii, de aceeasi valoare, 400 milioane euro, efectuate intr-un termen rezonabil, 5 la 7 ani, realizate de compania strategica, interesata in Oltchim.

Oricum, o astfel de mare companie are un program de investitii intr-o astfel de achizitie de tip petrochimic, ceea ce nu deranjeaza gandirea de privatizare.

Mai raman sa fie preluate celelalte 305 milioane de euro, datorii la banci si furnizori. In schimbul preluarii acestora, ceea ce reprezinta de fapt un pret platit, investitorul preia activele Oltchim, evaluate la 600 de milioane euro, cu valoare de piata net actualizata cam tot de 300 milioane de euro. Adica altfel spus, preiei o sarcina de 300 de milioane de euro, sub forma datoriilor, insa primesti la schimb active valorand pe piata 300 de milioane de euro.

Per total, afacerea merita si orice investitor de talie mondiala compatibil cu aceasta, la care exista interes, cum ar fi TISE, din Federatia Rusa, se poate implica. Face sens, potrivit unei expresii preferata mie.

Ce trebuie retinut: pentru succesul operatiunii este nevoie de 5 la 7 luni, 2 luni pentru obtinerea aprobarii de la UE, in regim de urgenta, pentru anularea datoriilor la stat ale Oltchim, conditionata de investitii de aceeasi valoare, si 5 luni pentru timpul necesar dupa publicarea anuntului de vanzare in presa financiara internationala, pentru pregatire si participare din partea unei mari companii.

Exista in business o cutuma, o companie mare, care se respecta, nu poate participa la o achizitie importanta de azi pe maine, fiind nevoie de minimum 5 luni pentru aceasta, dupa publicarea anuntului de vanzare/privatizare, mai ales in alta tara decat cea de origine. Ratiunile sunt lesne de inteles pentru cei cu o cultura medie de business.

In perioada de 7 luni, Oltchim ar putea fi introdusa in procedura de administrare speciala, cu operationalizarea centrelor existente de profit, concomitent cu somaj partial tehnic si alte forme pentru mentinerea si protejarea fortei de munca, pana la momentul preluarii in proprietate privata a combinatului.

Asa ca, printr-o abordare inteligenta si determinata, putem face ca intr-un an de zile, Soarele sa rasara si pe strada Oltchimului.

http://www.ziare.com/oltchim/privatizare/invitatii-ziare-com-ionel-blanc...

 

Comentarii

"Ce trebuie retinut: pentru

"Ce trebuie retinut: pentru succesul operatiunii este nevoie de 5 la 7 luni, 2 luni pentru obtinerea aprobarii de la UE, in regim de urgenta, pentru anularea datoriilor la stat ale Oltchim, conditionata de investitii de aceeasi valoare, si 5 luni pentru timpul necesar dupa publicarea anuntului de vanzare in presa financiara internationala, pentru pregatire si participare din partea unei mari companii.
Exista in business o cutuma, o companie mare, care se respecta, nu poate participa la o achizitie importanta de azi pe maine, fiind nevoie de minimum 5 luni pentru aceasta, dupa publicarea anuntului de vanzare/privatizare, mai ales in alta tara decat cea de origine. Ratiunile sunt lesne de inteles pentru cei cu o cultura medie de business.
In perioada de 7 luni, Oltchim ar putea fi introdusa in procedura de administrare speciala, cu operationalizarea centrelor existente de profit, concomitent cu somaj partial tehnic si alte forme pentru mentinerea si protejarea fortei de munca, pana la momentul preluarii in proprietate privata a combinatului.
Asa ca, printr-o abordare inteligenta si determinata, putem face ca intr-un an de zile, Soarele sa rasara si pe strada Oltchimului."

Aaaa...se poate???? Inseamna ca nu se vrea!!!!Sau nu se stie cum!!!??? Sau este rea vointa????
De ce statul ungar nu a vandut MOL-ul OMV-ului, ci a cerut pe MOL de 3 (trei) ori mai mult decat a cerut statul roman pe Petrom????
De ce ne-am grabit sa vindem Petrom-ul, celei mai slabe si mai mici companii dintre cele participante la licitatia de atunci?
De ce se crede ca acest popor, daca tace si rabda, este si prost? De ce au ramas, din 70 000 de angajati cati a gasit OMV-ul, mai putin de 20 000???De ce ne bucuram, noi, romanii, ca au ramas atat de putini, ba mai si laudam OMV-ul ca a facut minuni cu Petrom-ul??? Pe ce redevente??? Cu ce pierderi pentru Romania??? Ce a facut statul pentru cei ramasi pe drumuri??? De ce a taiat OMV-ul tot ce era inox in instalatia Acrilo de la Pitesti (care pana la privatizare dadea acrilo la export pe bani buni) si l-a dus in Turcia??? Pentru ca a putut!!! Pentru ca i s-a permis de catre statul roman. Pentru ca degeaba am avut si noi un reprezentant, pe cand aveam 51%, dar care dormea la sedinte si era "yes-man".
Cititi articolul de mai jos, care spune totul despre noi, romanii (dar din pacate nu despre noi, astia care suntem considerati prostimea, ci despre "desteptii" care ne conduc:

Romania inconjurata. Cand vom constientiza in (pe) ce lume traim?
Lumea fierbe in jurul nostru, dar acest lucru e prea putin, se pare, pentru a ne misca din usuratatea cu care ne traim istoria – atat istoria mare, a neamului, cat si pe cea “mica”, a propriei noastre vieti. Sa ne uitam putin in jurul nostru:

Ungaria se afla in plin proces de reinventare revizionista, avand actiuni din ce in ce mai agresive si provocatoare la adresa tarilor vecine care au minoritati maghiare. Cu toate ca orientarea ei ar fi sinucigasa pentru o tara atat de mica, respectiv nationalismul economic si recuperarea ideologiei hortyste (inclusiv antisemite), totusi cum-necum Ungaria reuseste sa isi pastreze “fata” in Uniunea Europeana si sa fie un actor care conteaza. Abia acest lucru o face sa devina o amenintare pentru Romania, nu atat mustatile viforoase ale conspirationistilor urnei cu cenusa “apostolului” fascist: anume, capacitatea de a isi urmari obiectivele revizioniste.
La sud, Bulgaria se afla in plina forma. Pune moratoriu pe gazele de sist fara sa cedeze presiunilor americane, are pareri proprii in dosarul iranian, taxeaza FMI-ul pentru aportul deosebit adus agravarii crizei economice, cere Rusiei respectarea intereselor nationale in proiectul South Stream. Frate, frate, slav, slav, ortodox, ortodox dar branza e pe bani si imperialismul n-are miros. Ceea ce se stie mai putin este ca si in Bulgaria curentul revizionist este in renastere. Dobrogea se afla tot mai mult invocata in imaginarul politic contemporan bulgaresc iar premierul Boiko Borisov a declarat, la Bucuresti, ca Bulgaria a pierdut teritorii uriase in urma celui de-al doilea razboi mondial (daca-i asa, noi ce ar trebui sa zicem?!).

Serbia se afla si ea intr-un proces de reorientare, dupa ce T. Nikolici a castigat alegerile si a vizitat (demonstrativ?), imediat dupa alegeri, Moscova, a negat genocidul de la Srebenica si a afirmat ca nu va accepta integrarea in UE cu orice costuri. Comunicatul recent al Patriarhiei Serbiei ne arata izolati chiar si din punct de vedere bisericesc, avand in vedere ca Patriarhia Moscovei se afla in stranse relatii cu Biserica Greciei si in relatii amicale cu cea a Ierusalimului, are in jurisdictia ei Ucraina si Moldova, este apropiata de Bulgaria.

In Ucraina, un proiect de lege care, aparent, ne-ar fi favorabil, foloseste pervers notiunea de limba moldoveneasca pentru a rupe unitatea si reprezentativitatea minoritatii romane din tara vecina. In Republica Moldova, dupa ce legea egalitatii a fost impusa de eurocratii vigilenti, in asistenta tampa a Chisinaului si Bucurestiului, se agita puternic apele, vorbindu-se chiar de instaurarea unor regiuni separatiste autonome in zonele controlate politic de comunisti si de episcopi mai apropiati, pare-se, de Patriarhia Moscovei (ceea ce era destul de previzibil). Mitropolia Basarabiei se straduie, intre timp, sa faca totul pentru a compromite ortodoxia romaneasca, in timp ce Patriarhul Daniel este ocupat cu orice altceva.

Asadar, toate tarile vecine Romaniei se afla in plina fierbere, prefacere, agitatie. Unele se consolideaza intern si devin eficiente si pe plan extern, altele se clatina periculos, amenintand stabilitatea celor din jur, pe teritoriul multora se duce o batalie geopolitica acuta intre SUA si Rusia. Exista o profetie a parintelui Arsenie Boca in care Romania e inconjurata de flacarile razboiului. Acum nu e razboi, insa stim ca razboaiele nu apar din senin, ci dintr-o fierbere, o tensiune care atinge punctul culminant.

In privinta granitelor, oficialii asigura ca nimeni nu doreste modificarea lor astazi, ca doar suntem in Uniunea Europeana, insa, pe masura ce UE se transforma intr-un spatiu cu tot mai multe constrangeri si tot mai putine beneficii (pentru vecini), este previzibil ca intoarcerea la un discurs revizionist precum si la recuperarea nationalismului, chiar daca in forme diferite, adaptate contextului, sa continue. Practic, nu exista prea multe variante: ori continua tendintele centrifugale provocate de impunerea austeritatii si de interesele divergente ale statelor europene, ori, mai probabil, se creeaza acea Uniune Europeana Politica (vestita SUE), ce ar presupune insa un grad de centralizare atat de marcant incat se sperie gandul numai la ideea unei astfel de “inchisori a natiunilor”. Ambele variante sunt riscante pentru noi.

In toata aceasta fierbere, Romania pare sa fie o tara letargica si nepregatita pentru vremurile si provocarile nelipsite ale viitorului imediat. Suntem nepermis de relaxati, inconstienti, usuratici si nepasatori cu adevaratele mize ale zilei.

Inclusiv sau, poate, mai ales noi, ortodocsii, parem decuplati de la tensiunea reala a imprejurarilor istorice pe care le traim. Ne intereseaza mult care au fost mai tari, dacii sau romanii, ne anima subiectele care antreneaza discutii pasionante dar care nu au prea mare relevanta pentru viata noastra cotidiana, ignorand, totodata, subiectele reale, grave, intr-un cuvant, vânăm si adunăm, prea deseori, deşertăciune. Iar daca ne uitam in jur, e jale: subiecte de can-can, fie politic, fie ”ortodox”… Toate denota o evadare din lumea reala.

O evadare care nu ne va servi, insa, la nimic.

Realitatea se razbuna pe cei care o eludeaza permanent. Istoria ne este martora: superficitatea românilor interbelici, pomenita de martirul Mircea Vulcanescu in 1940, cand Ardealul a fost rapit prin Diktatul de la Viena, a prefatat dezastrul razboiului mondial, pierderile teritoriale si experimentul comunist.

[...] Poate că nu ne-am preţuit cum se cuvine. Poate că n-am ştiut a ne cunoaşte. Poate c-am fost superficiali, uşori, sub vremurile mari ale împlinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat în deşert lucruri sfinte.Vom fi greşit fără să ne dăm seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune şi ceasul deşteptării ne va fi găsit fără ulei în candele. Nu vom fi băgat de seamă semnele ce ni se făceau în jur, sau glasul celor care – deşteptaţi de dimineaţă – ne vor fi vestit ivirea lor. [...]

Vai, câte lucruri am fi putut face, dar pe care nu le-am făcut! Lenea, căutarea fiecăruia de ale sale, nebăgarea îndeajuns de seamă, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor. [...]

Vremuri asemanatoare ne stau in fata, atat ca neam, cat si ca persoane. Doar ca acum vor fi cu mult mai grele…

“…Iar noi, noi unde suntem? Unde suntem cu starea sufleteasca”?

Se intreba acelasi martir inca din 1932, cand scria profeticul avertisment “In ceasul al unsprezecelea”.

Romania inconjurata. Cand vom constientiza in (pe) ce lume traim?
Lumea fierbe in jurul nostru, dar acest lucru e prea putin, se pare, pentru a ne misca din usuratatea cu care ne traim istoria – atat istoria mare, a neamului, cat si pe cea “mica”, a propriei noastre vieti. Sa ne uitam putin in jurul nostru:

Ungaria se afla in plin proces de reinventare revizionista, avand actiuni din ce in ce mai agresive si provocatoare la adresa tarilor vecine care au minoritati maghiare. Cu toate ca orientarea ei ar fi sinucigasa pentru o tara atat de mica, respectiv nationalismul economic si recuperarea ideologiei hortyste (inclusiv antisemite), totusi cum-necum Ungaria reuseste sa isi pastreze “fata” in Uniunea Europeana si sa fie un actor care conteaza. Abia acest lucru o face sa devina o amenintare pentru Romania, nu atat mustatile viforoase ale conspirationistilor urnei cu cenusa “apostolului” fascist: anume, capacitatea de a isi urmari obiectivele revizioniste.

La sud, Bulgaria se afla in plina forma. Pune moratoriu pe gazele de sist fara sa cedeze presiunilor americane, are pareri proprii in dosarul iranian, taxeaza FMI-ul pentru aportul deosebit adus agravarii crizei economice, cere Rusiei respectarea intereselor nationale in proiectul South Stream. Frate, frate, slav, slav, ortodox, ortodox dar branza e pe bani si imperialismul n-are miros. Ceea ce se stie mai putin este ca si in Bulgaria curentul revizionist este in renastere. Dobrogea se afla tot mai mult invocata in imaginarul politic contemporan bulgaresc iar premierul Boiko Borisov a declarat, la Bucuresti, ca Bulgaria a pierdut teritorii uriase in urma celui de-al doilea razboi mondial (daca-i asa, noi ce ar trebui sa zicem?!).

Serbia se afla si ea intr-un proces de reorientare, dupa ce T. Nikolici a castigat alegerile si a vizitat (demonstrativ?), imediat dupa alegeri, Moscova, a negat genocidul de la Srebenica si a afirmat ca nu va accepta integrarea in UE cu orice costuri. Comunicatul recent al Patriarhiei Serbiei ne arata izolati chiar si din punct de vedere bisericesc, avand in vedere ca Patriarhia Moscovei se afla in stranse relatii cu Biserica Greciei si in relatii amicale cu cea a Ierusalimului, are in jurisdictia ei Ucraina si Moldova, este apropiata de Bulgaria.

In Ucraina, un proiect de lege care, aparent, ne-ar fi favorabil, foloseste pervers notiunea de limba moldoveneasca pentru a rupe unitatea si reprezentativitatea minoritatii romane din tara vecina. In Republica Moldova, dupa ce legea egalitatii a fost impusa de eurocratii vigilenti, in asistenta tampa a Chisinaului si Bucurestiului, se agita puternic apele, vorbindu-se chiar de instaurarea unor regiuni separatiste autonome in zonele controlate politic de comunisti si de episcopi mai apropiati, pare-se, de Patriarhia Moscovei (ceea ce era destul de previzibil). Mitropolia Basarabiei se straduie, intre timp, sa faca totul pentru a compromite ortodoxia romaneasca, in timp ce Patriarhul Daniel este ocupat cu orice altceva.

Asadar, toate tarile vecine Romaniei se afla in plina fierbere, prefacere, agitatie. Unele se consolideaza intern si devin eficiente si pe plan extern, altele se clatina periculos, amenintand stabilitatea celor din jur, pe teritoriul multora se duce o batalie geopolitica acuta intre SUA si Rusia. Exista o profetie a parintelui Arsenie Boca in care Romania e inconjurata de flacarile razboiului. Acum nu e razboi, insa stim ca razboaiele nu apar din senin, ci dintr-o fierbere, o tensiune care atinge punctul culminant.

In privinta granitelor, oficialii asigura ca nimeni nu doreste modificarea lor astazi, ca doar suntem in Uniunea Europeana, insa, pe masura ce UE se transforma intr-un spatiu cu tot mai multe constrangeri si tot mai putine beneficii (pentru vecini), este previzibil ca intoarcerea la un discurs revizionist precum si la recuperarea nationalismului, chiar daca in forme diferite, adaptate contextului, sa continue. Practic, nu exista prea multe variante: ori continua tendintele centrifugale provocate de impunerea austeritatii si de interesele divergente ale statelor europene, ori, mai probabil, se creeaza acea Uniune Europeana Politica (vestita SUE), ce ar presupune insa un grad de centralizare atat de marcant incat se sperie gandul numai la ideea unei astfel de “inchisori a natiunilor”. Ambele variante sunt riscante pentru noi.

In toata aceasta fierbere, Romania pare sa fie o tara letargica si nepregatita pentru vremurile si provocarile nelipsite ale viitorului imediat. Suntem nepermis de relaxati, inconstienti, usuratici si nepasatori cu adevaratele mize ale zilei.

Inclusiv sau, poate, mai ales noi, ortodocsii, parem decuplati de la tensiunea reala a imprejurarilor istorice pe care le traim. Ne intereseaza mult care au fost mai tari, dacii sau romanii, ne anima subiectele care antreneaza discutii pasionante dar care nu au prea mare relevanta pentru viata noastra cotidiana, ignorand, totodata, subiectele reale, grave, intr-un cuvant, vânăm si adunăm, prea deseori, deşertăciune. Iar daca ne uitam in jur, e jale: subiecte de can-can, fie politic, fie ”ortodox”… Toate denota o evadare din lumea reala.

O evadare care nu ne va servi, insa, la nimic.

Realitatea se razbuna pe cei care o eludeaza permanent. Istoria ne este martora: superficitatea românilor interbelici, pomenita de martirul Mircea Vulcanescu in 1940, cand Ardealul a fost rapit prin Diktatul de la Viena, a prefatat dezastrul razboiului mondial, pierderile teritoriale si experimentul comunist.

[...] Poate că nu ne-am preţuit cum se cuvine. Poate că n-am ştiut a ne cunoaşte. Poate c-am fost superficiali, uşori, sub vremurile mari ale împlinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat în deşert lucruri sfinte.Vom fi greşit fără să ne dăm seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune şi ceasul deşteptării ne va fi găsit fără ulei în candele. Nu vom fi băgat de seamă semnele ce ni se făceau în jur, sau glasul celor care – deşteptaţi de dimineaţă – ne vor fi vestit ivirea lor. [...]

Vai, câte lucruri am fi putut face, dar pe care nu le-am făcut! Lenea, căutarea fiecăruia de ale sale, nebăgarea îndeajuns de seamă, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor. [...]

Vremuri asemanatoare ne stau in fata, atat ca neam, cat si ca persoane. Doar ca acum vor fi cu mult mai grele…

“…Iar noi, noi unde suntem? Unde suntem cu starea sufleteasca”?

Se intreba acelasi martir inca din 1932, cand scria profeticul avertisment “In ceasul al unsprezecelea”.